Tradiții și obiceiuri
Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae este prilej de mare bucurie pentru creștinii români, fiind un bun prilej de a dărui celor buni și de a mustra pe cei leneși. În zona Olteniei este obiceiul ca gospodarii harnici să găsească sub pernă o drugă de porumb, iar cei leneși un cocean fără boabe, știindu-se că Sfântul Nicolae făcuse milostenie cu cele trei fete punându-le câte o pungă de galbeni noaptea sub căpătâi. Se mai obișnuia ca la copiii cuminți să se pună în opinci fructe, iar la cei ștrengari o vergea de alun pentru a le arăta că au greșit în acel an și că trebuie să-și schimbe comportamentul.
În tradiția populară, Moş Nicolae cu barba lui albă (semn că e bătrân, adică spre sfârşitul zilelor anului) este reprezentat pe un cal alb, ca o sincronie cu vremea primelor zăpezi. El se luptă ca soarele pornit pe orbita spre miazănoapte, să nu lase lumea fără căldură şi lumină. E ocrotitorul corăbierilor pe care îi fereşte de naufragii şi îi apără de înec. Îi ajută pe războinici în luptă, dar şi pe văduve, pe orfani ori pe neajutoraţi. Aduce daruri la copiii cuminţi, iar pentru cei neascultători, „Sfântul Nicolae se dă jos din cui”.
Tradiția spune că aceasta este ziua în care se prognoza vremea şi a rodul livezilor, punându-se crenguţe în apă, care înfloresc până la Crăciun ori la Anul Nou. Moş Nicolae încheie ciclul de sărbători „băbești” (tradiționale) început în noiembrie, dedicat lupilor şi spiritelor morţilor: Filipii, Ovedenia, Lăsatul postului de Crăciun, Sântandrei). Poporul român are o bogată tradiție precreștină care s-a împletit cu sărbătorile Bisericii dând naștere unor trăiri aparte ce îmbină lumina cu întunericul, divinul cu magia și superstițiile, făcând ca interesul legat de acestea să nu se diminueze de-a lungul timpului. Ideea că tradițiile legate de aceste sărbători au dispărut definitiv din lumea rurală nu are temei şi trebuie combătută. Dimpotrivă, poligeneza demonstrează că riturile noastre au filiaţii cu cele ale popoarelor nordice, cordonul ombilical fiind chiar elementul nostru autohton. „Cultura populară românească este aceea care asigură polivalenţa şi intersectarea dintre cultura popoarelor nordice cu aceea a popoarelor din spaţiul carpato-egeean. Apoi, riturile de etapă, consacrate obiceiurilor agrare, reprezintă moşteniri străvechi, care se regăsesc la popoarele nordice. Valorizarea acestor rituri e oglindită în universul ţăranului din zona Olteniei. Aici se nasc tipologii, se dezvoltă cadre de gândire populară, se intersectează tradiţii, căci etnografia, prin elementele ei de etnogeneză, este matca în care se adună, sedimentate în straturi, obiceiuri şi rituri ancestrale. Toate acestea nu reprezintă un punct de vedere, ci o certitudine”.
Bibliografie: Alexandru Doru Șerban, Valentina Șerban, Credințe, datini și obiceiuri în Gorj; Haralambie Bodescu, Universul imaginar-simbolic al folclorului din zona Amaradiei de Sus,
